duminică, 20 decembrie 2015

Unde-oi fi pus speranța aia?!


     Îngândurat, poate puțin prea trist pentru a ridica ochii, copleșit poate de potecile pe care nu le-am respectat cu strictețe, stau și contemplu!... Îmi caut speranța. Știam că am ascuns-o undeva pe aici, pe-aproape. Nu e nici în sertarul ăsta, nici în ăsta... Unde-oi fi pus-o?!... Lasă, o găsesc eu vreodată... Îngândurat stau speriat de lumină. Deja sunt prăfuite draperiile cu care am acoperit cărțile, cele care au rămas, de la ultima răscoală a sufletului ce mi-a ars, în mijlocul cetăți minții mele, jumătate din ele. Dar nu-i nimic, îmi zic, ce am eu nevoie?... Am trăit atâta timp fără ele... Știu că aduceau un licăr de lumină, un luminiș, nu am putut niciodată să le numesc reflectoare... Prea puțină lumină, după părerea mea, și prea multe poteci de respectat... Sunt deja obișnuit, în timp, ochii se descurcă în beznă... mă mai împiedic câteodată, nu-i nimic, mă ridic și merg mai departe. Sunt un învingător, îmi zic eu...


       Zilele au mers agale una după alta până azi, nu știu ce m-a apucat să caut speranța... Unde-oi fi pus-o totuși?!... Încerc să-mi înăbuș nevoia, dar știu că ceva mă ține, mă strigă.... Hei, tu, lasă-mi gândul în pace! Ți-am zis, mă descurc perfect așa cum sunt! Am unde locui, am ce mânca, o soție minunată și tot ce îmi doresc pe lume. Nu știu de ce mă tot tulbură gândul ăsta fugar și rebel... El nu vede că totul e bine?!... Mă tot bate la cap să dau draperiile la o parte, că o să găsesc o lumină... Ce lumină?!... Știu prea bine ce o să găsesc în cărțile alea prăfuite... Nu știu de ce nu le-am ars pe toate... Un nesfârșit rând de reguli de bună purtare! Să nu faci aia, să nu faci aia! Le știu pe de rost, m-au pus să le învăț de mic... Dar acum, sunt adult, nu mai am nevoie de copilării nesatisfăcătoare... Lumină?!... Unde?! ... Recunosc că am văzut ceva licăriri, dar surde, confuze și aproape să se stingă... Viața, e perfectă și în beznă... "Chiar crezi?!..."  Un gând rebel mă împunge și fuge!... Mișelul!... Stai aici și luptă-te ca un bărbat adevărat!... Bine! .... Fugi! Și nu mai veni înapoi!... Ce straniu... Și totuși unde-oi fi pus speranța aia? Așa, să am gândul clar, nu o s-o folosesc eu prea curând, dar, unde e? Am căutat peste tot, am scos sertar cu sertar, nu-i! E, asta e!  Măcar știu că am căutat peste tot.... Bine, nu chiar, peste tot... Dar în dulapul cu cărțile ale vechi și prăfuite nu am lăsat nimic prețios....


       Trecură anii în galopul clipei, am clipit de două, trei ori și... uite-mă om cu păr alb. Îngândurat, iarăși, parcă îmi e dor de rebelul singuratic ce-mi tulbura mintea în tinerețe, nu prea m-a vizitat în ultimii anii... Doar de câteva ori i-am mai auzit zgomotul său nesfârșit: "Cărțile au lumina!..." Dar parcă la fiecare vizită era mai stins, și era din ce în ce mai neclar și neconvingător! O fi îmbătrânit și el, sau poate, o fi murit de nu a mai venit de ani de zile... Ia uite-te la mine cum compătimesc un rebel neastâmpărat. Lumina aia, de-o ridica în slăvi, i-o fi venit de hac... Dar totuși, unde-oi fi pus speranța aia?!... "În lumină-i speranța!!!" Apăru din senin mai tare ca oricând gândul rebel și nu tăcea, nu pleca: "În cărți e lumina! Deschide-le!..." Bine, mi-am zis, haide să dau o fugă în sertarele uitate din aripa gândurilor nesemnificative și de prisos. Ce mult îmi doream în tinerețe să existe o posibilitate să scap de ele... 

        Da, uite draperia, plină de pânză de păianjen și praf cât cuprinde... Mai bine mă întorc, oricum viața mi-a fost frumoasă, pot să zic, nu perfectă pentru că nimeni nu are viața perfectă. M-au dat afară din casă de câteva ori, pentru că nu am plătit chiria, nevestele m-au părăsit una câte una... Am mai răbdat de câteva ori de foame și nu am avut, chiar, tot ce mi-am dorit... Dar viața a fost frumoasă dacă nu pun la socoteală vânătăile căzăturilor mele, ce să facem, e beznă, toți au vânătăi... Oi fi lăsat speranța în buncărul ăsta mizer?!...  Dau scârbit draperia la o parte și... nimic. Speranța nu e în colțișorul ăsta ponosit. Am avut dreptate toată viața... Cum m-am lăsat dus de val și păcălit?... Dau să plec și ochii îmi rămân pe o carte. Slovele ei parcă străluceau în beznă: "Veste bună!"  Întind mâna, o scutur un pic de praf și citesc un rând, două. Bezna dispare treptat fără să bag de seamă. Îmi văd cămașa murdară, nu mă opresc, citesc, plâng și zâmbesc. Pentru prima dată în viață simt ca trăiesc! A, uite aici speranța!

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog