sâmbătă, 27 februarie 2016

Blocaj intelectual


"Scrie!" Ce să scriu? Nu îmi trece nimic prin gând... "Scrie!" Ce aș putea să scriu?... Nu, nu am înnebunit, încă... și nici nu aud voci, doar un gând mă tot agasează...: "Scrie!" Gata m-am apucat de scris, nu vezi?! Scriu tot ce îmi trece prin cap. Așa e bine? "Scrie!" Scriu, scriu... dar ce? Închid ochii și .... Adorm... Stai! Trebuie să scriu... Uite, prin gând îmi trece o mașină rapidă... A trecut... Prea repede... Iar am gândul gol... Alooo! E cineva acasă? Pânză de păianjen peste tot și nici urmă de gânduri, e beznă perfectă și nu trece nimic pe aici. Dacă ar fi oprit mașina aceea să mă ia și să mă ducă măcar în zona cu sentimente, aș fi scris și eu ceva acum... "Scrie!" E tot ce se aude în hala asta goală, întunecoasă și plină de păianjeni.... Unde o fi întrerupătorul ăla? ... Mă dau bătut...

     Nu pot să scriu nimic... Totul e atât de confuz, simt că e ceva în gândul meu, ceva cu totul valoros, dar e abstract, e totul în ceață și nu discern nimic din ceea ce gândul meu dorește să scriu... "Scrie!" Scriu, scriu... dar fi, te rog, mai clar! Ce dorești să scriu? Ce dorești să îmi transmiți? Uite și eu ca prostul vorbesc singur... "Scrie!" Ce enervant e gândul ăsta... Uite, am scris până acum ... Nu că ceva ar avea sens sau vreo utilitate, dar am scris.... Uite, te-am ascultat, am scris și tot continui să scriu.... "Scrie!" Scriu, că poate o să primesc vreodată medalia pentru cel mai lung text, fără sens... Sigur, nu cred că o să întrec vreodată marii prozatori contemporani în ceea ce privește textele lungi și fără sens... Dar măcar ei primesc bani... Eu scriu și iar scriu... "Scrie!"...

     Uite, dacă vrei, scriu o poveste: Se făcea că într-o pădure întunecoasă se afla un urs brun care... Și uite cum s-a blocat povestea.... Un urs?... Nu era un urs, era o căprioară mică care zburda fericită printre copacii maiestoși ai acelei păduri... Pădure... pădure?... Nu, nu era nici o pădure... Era un câmp în mijlocul unui lan de grâu... Așa... Și căprioara... Căprioară? Mmm, căprioarele nu prea ies din pădure... Era un iepure drăgălaș foc, cu urechile lungi și era cafeniu... Bine nu era prea cafeniu, era alb, alb ca zăpada, și cum zburda el prin zăpada proaspăt așezată pe acel câmp, găsi ceva strălucitor ascuns printre frunzele galbene din mijlocul pădurii întunecoase, zic să revin la pădure, pare mai frumos peisajul... Dar pădurea nu era întunecoasă, ci era luminoasă și frunzele abia înmuguriseră și băiețelul zglobiu căuta ciuperci, am renunțat la iepuraș, un băiețel e ceva mai uman și mai util pentru povestea mea. Și copilul găsi în zăpadă un obiect foarte strălucitor, fugi repede spre el... Bine... Merse încet, tiptil, ca să nu sperie iepurele pe care îl zări, obiectul strălucitor putea fi periculos așa că am reintrodus un iepure. Dar iepurele fugi...
Un ceas strălucitor ce răsărea printre ghiocei îi fură privirea fetiței. El băgă mâna în zăpadă și ridică încet acel caiet, era așa strălucitoare piatra acesta în lumina caldă a primăverii în acel camp minunat... Deodată, ursul fugi și se ascunse iarăși în pădurea întunecoasă.... 

    Gata... Nu mai pot, simt că mi se învârte gândul în loc și povestea mea e cu totul abstractă și fără rost. Am scris! Na, sper că acum ești mulțumit, gând bezmetic!


Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog